Îmi potrivesc viaţa după mine...

Sunt dependentă de horoscop. Îl citesc ca şi cum m-ar putea linişti. Cred că mi-e frică de ceva. Poate mi-e frică de dragoste, sau de mister. Poate mi-e frică de maşina ce trece cu viteză la şapte dimineaţa atunci când ochii mei dorm, iar sufletul mi-e trezit de un claxon. Sau poate nu mi-e frică, dar îmi place să-mi prevăd viaţa.

Simt că-mi văd firul vieţii prin faţa ochilor, iar clepsidra timpului se întoarce împotriva mea. Azi te naşti, mâine te îndrăgosteşti, poimâine rămâi pustiu şi apoi mori. 

Ochii aruncă săgeţi, ca şi cum ar vrea să întrebe ceva, dar au uitat să cugete. În schimb, le place să arunce cu şiruri de apă. E ca şi cum ar plânge, doar că într-un mod mai nefiresc. Buzele mi se compun într-un zâmbet, iar pomeţii se ridică undeva până la cer. Nu ştiu dacă este un zâmbet, dar sigur nu râd! E cumva o exaltare a sufletului meu, iar câteodată se termină atât de brusc, încât nu-mi amintesc acel zâmbet niciodată. 

Ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi uiţi zâmbetul? Să te uiţi în oglindă şi să vezi alte buze, alţi ochi, alt om? Să nu te recunoşti şi să încerci să te convingi că eşti tu, dar că te-ai schimbat? Şi apoi să realizezi că a trecut timpul şi că lucrurile bune au venit şi la tine, că viaţa ţi-e frumoasă, că eşti înconjurat de oameni coloraţi, care cântă şi dansează şi apoi să îţi pui mână pe inimă, pentru că bate atât de tare şi totuşi atât de încet...

Sunt dependentă de horoscop! E ca şi cum îl citesc ca să-mi văd trecutul. Viitorul nu are logică momentan, dar atunci când văd: "Cei din zodia X au întâlnit ieri o persoană... şi au rămas fără suflet.", parcă ceva mă face să râd, pentru că este un roman nesfârşit de poveşti. De fapt, te întâlneşti pe tine în fiecare dimineaţă şi încerci să vezi ce este atât de special în al tău suflet. Parcă eşti un rege al propriului tău castel, dar nimeni nu se ridică la aşteptarea ta. Parcă eşti un fel de erou care nu-şi găseşte pacea până nu se duce şi îi cumpără o ciocolată copilului sărman de pe stradă. Parcă eşti o pasăre ce exersează în fiecare dimineaţă acelaşi cântec, pentru că niciodată nu este perfect. Te zbaţi pentru că aşa trebuie şi pentru că altfel vei muri de monotonie, iar ăsta ar fi chiar un mod monoton de deces. De ce să se termine aşa când poţi să faci ceva memorabil? Sau de ce să nu-ţi termini cafeaua aia mai repede şi să încerci să trăieşti un pic mai mult azi? Niciodată nu ştii ce te aşteaptă dincolo de uşă... Şi fir-ar, iar am am uitat să-mi citesc horoscopul!