O infinitate tăcută

Şi parcă nici nu mai are rost să mă interesez, deoarece informaţiile nu doresc să apară. Mi-am irosit un an încercând să-mi descopăr dorinţele, ba chiar, am făcut şi eforturi pentru asta. Şi uite, eu sunt genul ăla de om care nu face eforturi. Eu vreau ca lucrurile să vină la mine, dar poate că de data asta n-am vrut să las totul baltă. Am făcut un pas şi am aşteptat un alt pas, dar nu a apărut. A încetat să apară acel semn divin şi m-am spulberat şi eu. Poate că ăsta a fost sensul existenţei şi poate că cineva a dorit să-mi ofere o lecţie. Ce este trist este faptul că nu am descoperit nimic şi m-am întors la acel gol banal de neştiinţă, irosindu-mi în acelaşi timp fiecare particulă de interes şi scop.

Nu ştiu cum eşti tu, dar eu urăsc să mă las bătută. Şi chiar şi acum, în ultimul ceas, îmi pun bandaje noi şi mă ridic din luptă. Eu nu pot să mă las spulberată doar de un gând rău sau de o altă perspectivă. Dacă tu vrei să te găseşti blocat într-un paradox, atunci eşti liber să o faci. Dar te rog, nu mă integra şi pe mine în goliciunea scopurilor tale, pentru că am aşteptat prea mult o scânteie şi am obosit. Sunt sleită de puteri şi mă simt absolut insultată de dezinteresul tău pentru al meu suflet. Poţi să-ţi păstrezi fiecare clipă şi să nu-mi dai nimic, poţi doar să pleci şi să rămâi o altă umbră. Nici nu mai contează, pentru că m-am obişnuit cu asta şi a devenit un fel de reper al existenţei mele. Există mai multe umbre şi este cumva banal să vorbesc despre ele. Le-am uitat chipurile şi s-au şters din existenţa mea. Nu le mai ştiu numele şi nici ticurile de vorbire şi m-am săturat să le caut - ce rost are?
Dar tu oricum nu vei putea înţelege niciodată cum este să aştepţi la ceva ce nu cunoşti, să aştepţi fără să ai habar de a ta aşteptare. E ca şi cum aştepţi un tren fără destinaţie. Poţi să aştepţi la infinit, pentru că el se poate să n-apară şi tu să rămâi în ploaie, înfrigurat şi trist, cu ale tale haine ude şi cu a ta inimă grea, pentru că tocmai ţi-ai irosit timpul şi ai pierdut orice altă cale de întoarcere spre al tău drum. Exact prin asta am trecut şi trec - ceva fără destinaţie sau rută. Pare atât de abstract şi ciudat, dar nu-i nimic în comparaţie cu realitatea asta crudă. Nu ştiu sincer dacă mă înţelegi, dar dacă ne vom întâlni vreodată într-o librărie, te rog să nu alegi cărţile la care mă uit eu ţintă, pentru că n-aş vrea să ai habar de ce gândesc, sau să te dai drept eul meu interior - care poate nici nu există; sau dacă mă vezi la cinema, te rog să-ţi anulezi rezervarea şi să alegi un alt film, pentru că nu ai voie să-mi vezi reacţiile. Ce rost mai are acum? Poate nici nu mai am reacţii şi poate că ale mele cărţi sunt doar percepţii diferite ale sufletului meu. Şi cred totuşi că cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să-mi dai un semn, sau să te afunzi în tăcere, să te scalzi în eternitate şi să cuprinzi liniştea cu ale tale braţe, pentru că este mult prea multă gălăgie făcută de această infinitate tăcută.