Sufletul...

Cumva încerc să mă regăsesc aici. Aici, nu ştiu unde. Încerc să-mi dau seama ce este "aici" şi de ce mă raportez mereu la asta.

”Aici” este escapada mea. Este cumva locul în care nimeni nu mă poate căuta. Ei mereu mă găsesc ”acolo”, dar niciodată ”aici”. De ce naiba nu vă gândiţi să veniţi la locul potrivit, la momentul potrivit?

Mereu mă gândesc la tot, iar voi nu vă gândiţi niciodată la nimic. Mă ascund, iar nisipul îmi acoperă fiecare bucată de suflet. Marea mi-a luat gândurile şi le-a zburat departe, mi-a spus că niciodată nu voi reuşi să mă desprind de realitate decât dacă mă pierd, pe veci.

Mă căutaţi, dar nu mă găsiţi. Vă strig şi simt cum vasele de sânge îmi explodează, se înfiripă şi îmi aduc culoare pe buze. E roşu aprins pe buzele-mi pale. Ochii cântă balade pentru cei surzi, vă cercetează. Dar voi sunteţi prea pierduţi, buimaci, treziţi din somnul vostru prost. Poate că nu mă veţi cunoaşte prea curând, pentru că sunteţi prea surzi pentru ale mele cuvinte. Nici nu ştiu ce zic, sau în ce limbă îmi corespund aceste balade rostite. E ca şi cum m-a furat visul şi m-a dus undeva, într-o împărăţie pustie, unde nimeni nu a călcat niciodată. Aşa că nu mă veţi găsi, pentru că voi nu credeţi în basme, iar adevărul se arată numai celor ce cred. Pentru că cei ce sunt orbi, dar totuşi văd, sau surzi, dar tot aud, sunt cei mai puternici oameni.

Acum mă împleticesc sub pătura de nisip şi dorm, pentru că m-am săturat de acest circ. E ca şi cum îmi fac de râs sufletul de fiecare dată când îmi las la vedere sentimentele. De ce să o fac dacă toţi cei din jurul meu sunt prea surzi ca să-mi audă strigătul? Este un simplu strigăt de pace, în niciun caz de ajutor. Mă străduiesc atât de tare să-mi descopăr sulfetul, încât acest proces vă derutează...