Neliniște...

O veșnicie am așteptat, parcă mi-a îmbătrânit și sufletul... Am început să cânt balade de iubire și să mă adorm cu un gând profund de liniște. Am lăsat baltă așteptarea, pentru că în acest ceas sper să se schimbe ceva. Poate să se schimbe lumea, clima, străzile, sau al meu suflet. Nu știu sigur ce caut, dar vreau ceva nou! M-am sufocat cu acest miros împuțit de monotonie... m-am sufocat cu această plictiseală mondenă.
Tu înțelegi ce spun? Haide, vino cu mine!!! Putem face un castel de nisip și apoi să-l dărâmăm, sau putem să ne jucăm de-a ”baba oarba”, sau poate că putem să plângem la gândul zilelor sfârșite... sau putem să fim noi, fără inhibiții și să râdem, să râdem atât de tare încât toată planeta să se amuze pe seama râsului nostru colorat.

Sau... poate nu putem... poate visez, poate delirez de la această melancolie veșnică, poate că mi-am inundat sufletul aiurea cu speranțe, poate că nici nu mă vrei... Așa să fie?

Am înțeles că viața e nedreaptă cu unii și nu vreau să fiu un om nedreptățit, vreau să fiu acel om apreciat, care poate primi iubire fără ca măcar să dea... vreau să fiu acel om care merită să fie strâns în brațe atunci când ajunge acasă obosit și torturat de gânduri... Pot? Te mai întreb o singură dată... pot? 

Și totuși rămâi încăpățânat, tu, al meu gând și mă lași baltă. E deja mâine, iar eu n-am mai primit o îmbrățișare de trei ani lumină, de vorbe frumoase nici nu mai zic, pentru că au fugit odată cu efemeritatea vieții și m-au lăsat aici pustie. Nimeni nu-mi răspunde, iar tastele calculatorului mă detestă, mai ales când la trei dimineața încep să le apăs greoi și să-mi scriu veșnica dramă. Dar asta nu-i nimic, mai ales dacă te gândești că sunt oameni care urlă în gura mare la ore nedrepte ale serii și care plâng sub geamurile blocului pentru că vor și ei o faptă bună, o viață minunată, un suflet mai bun...

Toți vrem ceva, nu-i așa? Dar suntem rușinoși și timorați și nu vrem să recunoaștem că undeva în sufletul nostru avem anumite lipsuri... și nu vrem să recunoaștem că celulele noastre se împerechează și ne dau o stare de turbare pentru că vrem și noi o amărâtă de îmbrățișare și poate un zâmbet ciudat...