Dragă scoică,

Mâinile cutreierau particule fine de nisip. Era fierbinte - atmosfera, apa, nisipul, sufletul meu. Prin vene îmi treceau șiroaie de sânge, iar el se întrerupea prin freamătul nesfârșit al celulelor. Era frumos - totul! Clocotea apa și ieșeau bulbuci la suprafață împreună cu niște pești mici și firavi, plini de culori aprinse și totuși triste. Părul mi se ascundea printre firele jucăușe de nisip, iar soarele îmi stropea pielea cu nuanțe aurii, scumpe! Simțeam cum îmi frige fiecare fir de piele și cum se descompun moleculele în mine - cum fug de căldură și cum mă roagă să plec de acolo, să scap din Infern și poate să nu mă mai întorc niciodată într-un loc atât de crud... Și totuși îmi plăcea acest chin veșnic. Timp de 3 luni puteam să fiu cine vreau și să simt viața la o altă intensitate. Când ajungeam acasă, îmi separam gândurile în duș și apoi fugeam pe unde îmi cutreiera. Soarele dispăruse de câteva zeci de minute, iar orașul se adâncea într-o pătură neagră, de frică, spaimă, iluzii și nopți pierdute. Oamenii începeau să răsune peste tot, să țipe, să danseze, să invoce ploaia sau poate vreo rudă de mult moartă... Aveau un joc așa ciudat, furat din filmele de groază - în care grotescul este la el acasă!

Dar nu mă lăsam la mâna mea, continuam să iau parte la acest circuit. Pielea sărată se împrietenise în sfârșit cu marea, iar scoicile nu mă mai puteau răni - deloc! Ochii îmi erau bulbucați și verzui, sau poate maro, de la atâtea alge și vietăți malefice. Mi se reflecta sufletul lor în ochi, nu puteam să scap, mi-era frică, mă feream să nu mă scufund prea tare, să nu mă tragă un curent, să nu fiu nevoită să țip după ajutor... 

Aveam și o căsuță de nisip, una mare și frumoasă! Dar am pierdut-o azi, a venit un val și a luat-o cu tot cu gândurile mele mărețe și mi-a zis să nu aștept până mâine, ci să-mi fac o altă căsuță azi, asta dacă nu vreau să pierd această șansă... să plec într-un loc unde niciodată nu se întâmplă nimic și să rămân fără mine, fără voi, fără a mea scoică și căsuță de nisip...