Îți mai amintești de mine? Eu te-am uitat și nici privirea nu ți-o mai cunosc. Știu doar că aveai ochii de culoarea bronzului încins și că seara străluceau de atâta agitație. Erai tare agitat și de asemenea, te fereai de oameni. Îți era frică de ei și îi priveai ca pe niște străini fără suflet. Iar eu te priveam în veșnica mea tăcere și singura alinare era prin priviri, sau poate prin șoapte. Nu știam exact ce-mi spuneai, sau dacă vorbeai cu mine, căci aveam mereu senzația că-mi ascunzi ceva, sau că mă cunoști dintr-o viață anterioară. Mă gândeam că poate m-ai văzut atunci când traversam pe roșu prin centrul nervos al sufletului tău, dar ceva mă face să cred ca erai absent la această șcenă, poate cu vreo doamnă străină, fără simțământ și poate fără rușine...
Îți mai amintești de mine? Stăteam într-un colț și scriam balade în timp ce tu spuneai povești nemuritoare, ireale și fără fundament, care-mi demoralizau inima și mă trimiteau într-un alt Univers, poate unul mai bun, sau poate chiar mai rău.
Îți mai amintești de mine? Desigur că nu, căci eram doar un alt om dintr-un miliard de ființe pierdute în abis...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu