TU...

   Dragă TU,

Ești bine? Știu că nicio scrisoare nu începe așa, dar mă gândesc că-ți place asta la mine - originalitatea. Dacă totuși nu-ți place asta, te rog, spune-mi. Nu promit c-o să mă schimb, pentru că sunt un nativ berbec și nu fac asta decât dacă am ceva de câștigat, dar promit c-o să încerc să fiu mai puțin visătoare pe lângă tine. 

Îmi amintesc și acum ziua aceea și mă apucă un râs haotic. De fapt, nici nu știu dacă râd sau dacă e doar nostalgia ce mă înconjoară și mă strânge de gât. 

Ești bine? Te întreb din nou, pentru că nu-mi răspunzi. Știu, n-ai niciun motiv, nu trebuie s-o faci, dar dacă ți-e milă de a mea suferință, spune-mi. Te ascult, nu te judec. Le spun oamenilor că nu este vina ta sau că tu nu ești așa. Mereu zic aceste lucruri, ca și cum aș zice o rugăciune știută doar de mine. Mă înțelegi sau te-am zăpăcit? Sper că nu.

În această dimineață m-am gândit la tine, dar n-am înțeles nimic din gândurile mele. Parcă mă gândeam la o culoare pe care n-o știam, parcă mă gândeam la un cântec pe care nu-l ascultasem... dar știu că mă gândeam. Îți creionam figura pe acele scări și mă întrebam dacă ești bine, dar apoi o mașină m-a claxonat și am realizat că nu eram pe zebră. Am alergat pentru că eram terifiată - m-ai făcut să mă pierd și aproape mi-am pierdut suflarea. De ce? M-ai văzut mai vulnerabilă, știu asta. Mă bâlbâiam și era groaznic, îmi pare rău. Te simțeai prost atunci când nu-ți răspundeam cum trebuie la întrebări? Erau întrebări decente, normale, dar gândurile mele aberau prea mult și nu le puteam pune pauză. Creierul meu avea un trup și-un suflet și nu voia să m-asculte. Îmi pare rău, nu știu ce să-ți zic...

De ce scriu asta? Pentru că am nevoie de liniște. Mă simt precum o muză ce a rămas fără artist, ca și cum n-am un rost, ci doar speranță oarbă. Sunt oarbă, e multă lumină și nu-i înțeleg pe cei din jur. Ei supraviețuiesc și nu doresc să respire viața, s-o ia în brațe și s-o sărute apăsat pe buze. De ce? Nu-i prea târziu.  

Cu dragoste, 

                 EU.