Dimineata gri

In aceasta dimineata am trait un sentiment necunoscut - o furie inexplicabila. Am stat putin cu ochii pe pereti si m-am gandit la tot - la mine, la voi, la aceasta lume. Mi-am dat seama ca sunt un om norocos, pentru ca m-am trezit si azi si pentru ca sunt acasa cu oamenii mei dragi. De asemenea mi-am dat seama ca nu mai conteaza absolut nimic din lucrurile de ordin material. Nu-mi mai pasa de ce am eu sau ce aveti voi, pentru ca suntem la fel.

Ma gandesc la cei decedati - artisti, parinti, copii si oameni buni. Au plecat fara sa fie intrebati daca vor asta, sau daca merita sa moara. S-au dus fara sa fie intrebati daca sunt buni, rai, destepti sau nu, cum nu au fost intrebati nici daca au bani sau daca sunt saraci. Destinul a venit peste ei fara sa-i pese de nenorocirea pe care a lasat-o in spate, de lacrimile ce au ramas pe fetele celor indurerati, sau de sangele ramas pe podeaua clubului.

Sunt parinti ce vin cu rochii de mireasa sau costume elegante pentru ai lor prunci si care rostesc vorbe de jale si de dor. Le este dor deja, au uitat cum arata si nu pot sa vorbeasca. Merg cu pasi marunti si se sprijina de ceilalti oameni - ii lasa picioarele si sufletul. Nu mai pot de durere si-si blesteama zilele, destinul si acea seara crunta. Se gandesc la ziua in care vor fi bine, dar apoi realizeaza ca nu va exista o asa zi. Cum sa treaca peste cand se invinuiesc pentru ca si-au trimis copii in capitala la studii, sau pentru ca i-au lasat in club intr-o seara cu ghinion? Se gandesc la ce puteau sa faca pentru a mai avea o clipa cu ai lor prunci. 

Dar nu e vina voastra, dragilor. Suntem o tara bolnava, paralizata de durere, dar care usor usor incearca sa se indrepte. Incepem sa fim uniti si sa acordam sprijin atunci cand putem. Si totusi, nu e vina voastra, nu va certati pe voi, ati facut tot posibilul pentru ei.

Un ultim lucru- donati sange si ajutati.

Va rog...