Nu va urasc, chiar pe niciunul, dar cateodata simt o nevoie densa de a va face sa pastrati un moment de liniste, sa terminati cu speculatiile si sa va inchideti ochii - un moment, doar unul.
Ieri am iesit in strada si am simtit acelasi sentiment ca si ceilalti "colegi de protest" - aveam o singura cauza - sa ne facem auziti. Si da, poate ca multi vor spune ca nu stim pentru ce protestam - gresit! Fiecare are un motiv, mai special, sau mai putin special, dar nimeni nu iese de dragul de a iesi. De ce zic asta? Pentru ca nu este nimic minunat in acest act. Nimanui nu-i place sa stea in frig si sa fie filmat de la balcoane, precum o maimuta de la zoo; nimanui nu-i place sa urle pana ramane fara voce si nimanui nu-i place sa mearga pe jos cateva ore, prin tot orasul.
Ideea este ca la protest nu e ca la cafea, nu te relaxezi - ci te descarci de nervi, nu iti faci prieteni noi, ci esti solidari cu morivele celorlalti, si mai ales, nu te duci la agatat - pentru ca nimeni n-are chef de asta, pentru ca si pentru ca...
Si uite asa am devenit eu un sac de nervi, si uite asa, am inceput sa urlu, sa ma revolt si sa plang pentru cauza mea. Am o cauza si eu, vreau sa fiu auzita, sa nu mai fiu privita ca si cum nu contez, ca si cum nu sunt in stare sa fac ce mi-am propus, ca si cum nu pot schimba ceva cu privire la al nostru destin. Ba pot, schimb mentalitati si ii cert pe cei ce nici nu vor sa ajute schimbarea, dar care rad si arata cu degetul. Nu, eu sunt aici ca sa am grija sa fim respectati. Incep sa ma educ altfel, sa nu mai accept absolut nimic si sa zic tot ce trebuie sa fie zis.
Poate sunt o tanara cu prea multe sperante, dar scopul meu ramane acelasi, sa ma auda cineva si sa distrugem acest zid greu al indiferentei.
'And all in all you were all just bricks in the wall.'
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu