60

   S-a împlinit o lună de când ați plecat. Mi-e dor de voi, deși nu-mi erați rude, și nici prieteni buni. 

   Îmi amintesc și acum primele minute ale incendiului și cum mama stătea șocată în fața televizorului. Știu că m-a chemat și mi-a spus să ascult atentă știrea, iar eu, sceptică, n-am vrut să-i fac pe plac... Însă am căutat pe net și am rămas terifiată. Mi-am contactat prietenii și le-am trimis rapid informațiile, iar ei nu m-au crezut la început.

  Șocul cel mare a fost a doua zi când au apărut poze din interiorul clubului... Și apoi, după câteva zile a urmat un șoc chiar mai mare față de primul. Erau nume multe înșirate la inceputul programelor de știri, cu poze și o muzică tristă pe fundal. 

   Am plâns mult pentru că m-am gândit la trupurile arse ale acelor îngeri. M-am gândit la arsura de pe mâna stângă din ziua în care îmi încălzeam mâncare... Mi-am amintit că m-a durut foarte rău, deși n-avea nicio legătură cu imensele răni ale bieților copii. 

  Nu știu dacă și pe voi v-a marcat, dar eu sigur am rămas cu niște răni sufletești. 

O scrisoare pentru fiecare dintre voi

   Draga tu, 

 Scriu asta pentru ca sunt impresionata. Desi nu ne cunoastem, eu am senzatia ca te stiu de o viata. Esti tu, cel care te chinui acum pe un pat de spital... Esti tu, cel care doreste sa afle adevarul, dar totusi nimeni nu-i destul de curajos ca sa-ti franga sufletul cu realitatea asta proasta.

  Iti spun din suflet ca am plans in fiecare zi, si nu doar pentru tine, ci pentru tot poporul roman care a pierdut o gramada de tineri super talentati si frumosi; super destepti si blanzi. Ma doare sufletul numai cand ma gandesc la aceste pierderi sufletesti, dar in acelasi timp ma gandesc la tine. Contezi pentru foarte multi oameni... Pentru unii esti prieten, amic, sau simplu cantaret, dar pentru altii esti un simplu strain inocent. 

  Sper sa fii bine, sper sa treci peste cele intamplate si sper ca viitorul sa-ti rezerve numai lucruri bune. Nu stiu daca e bine sa iti doresc eu ceva, sau daca ar trebui sa te las pe tine sa faci asta, dar in sufletul meu exista un instinct grijuliu care nu ma lasa sa fiu ignoranta. De fapt, eu nu sunt niciodata asa de grijulie sau "calda", ba chiar as putea spune ca unii ma clasifica drept "rece", sau indiferenta.

  Sper din suflet sa se termine acest capitol urat al vietii tale si sa o iei de la capat... 

  In fiecare dimineata fredonez acea melodie care vorbeste despre foc si viata si raman crispata, blocata si nu stiu ce sa mai zic, caci in minte mi se deruleaza multe imagini urate, groaznice chiar... 

  Te rog, te rog sa uiti ce ai patit si sa lasi viata sa aiba grija de sufletul tau. Te rog, sa nu dai vina pe tine niciodata, pentru ca esti un simplu om cu puteri limitate.

  Te rog, daca citesti asta vreodata, sa zambesti pentru ca esti in viata, Andrei! 

*Inlocuiti numele din final cu numele celorlalte persoane care au fost traumatizate de cele petrecute.* 

              Sa ne rugam pentru ei... 

Striga cu mine

  Am avut o saptamana de cosmar, pe care nu o pot explica, deoarece nu stiu ce simt. Sunt revoltata, mult prea revoltata, dar in acelasi timp simt o mila extrema pentru oameni, si totusi ma apuca si o stare de nervi cand ii vad cum isi dau cu parerea sau cum ii descurajeaza pe ceilalti.

  Nu va urasc, chiar pe niciunul, dar cateodata simt o nevoie densa de a va face sa pastrati un moment de liniste, sa terminati cu speculatiile si sa va inchideti ochii - un moment, doar unul. 

Ieri am iesit in strada si am simtit acelasi sentiment ca si ceilalti "colegi de protest" - aveam o singura cauza - sa ne facem auziti. Si da, poate ca multi vor spune ca nu stim pentru ce protestam - gresit! Fiecare are un motiv, mai special, sau mai putin special, dar nimeni nu iese de dragul de a iesi. De ce zic asta? Pentru ca nu este nimic minunat in acest act. Nimanui nu-i place sa stea in frig si sa fie filmat de la balcoane, precum o maimuta de la zoo; nimanui nu-i place sa urle pana ramane fara voce si nimanui nu-i place sa mearga pe jos cateva ore, prin tot orasul. 

  Ideea este ca la protest nu e ca la cafea, nu te relaxezi - ci te descarci de nervi, nu iti faci prieteni noi, ci esti solidari cu morivele celorlalti, si mai ales, nu te duci la agatat - pentru ca nimeni n-are chef de asta, pentru ca si pentru ca... 

  Si uite asa am devenit eu un sac de nervi, si uite asa, am inceput sa urlu, sa ma revolt si sa plang pentru cauza mea. Am o cauza si eu, vreau sa fiu auzita, sa nu mai fiu privita ca si cum nu contez, ca si cum nu sunt in stare sa fac ce mi-am propus, ca si cum nu pot schimba ceva cu privire la al nostru destin. Ba pot, schimb mentalitati si ii cert pe cei ce nici nu vor sa ajute schimbarea, dar care rad si arata cu degetul. Nu, eu sunt aici ca sa am grija sa fim respectati. Incep sa ma educ altfel, sa nu mai accept absolut nimic si sa zic tot ce trebuie sa fie zis. 

  Poate sunt o tanara cu prea multe sperante, dar scopul meu ramane acelasi, sa ma auda cineva si sa distrugem acest zid greu al indiferentei. 

                                    'And all in all you were all just bricks in the wall.' 

Un popor readus la viata

A fost nevoie de o tragedie ca poporul roman sa se trezeasca la viata. Ne-am mobilizat si am aratat ca putem, daca vrem... si ca nimeni nu ne inchide gura asa de usor (CU ANUMITE EXCEPTII CE NU NE FAC CINSTE!!!). Bine, bine, si acum va intrebati la cine ma refer. Pai... e o lista mai mare, dar ii voi enumera doar pe cativa dintre cei ce m-au facut sa regret ca sunt romanca si ca traiesc aici.

In primul rand, Biserica - da, aceasta institutie ce trebuie sa aiba grija de sufletele noastre nu a facut decat sa ne izgoneasca si mai rau, sa ne certe si sa ne judece. Din curiozitate am cautat si eu pe internet sa vad ce au mai zis preotii referitor la acest caz si am fost uluita... Am auzit cuvintele "satanisti", "muzica demonica", "oameni neortodocsi" si am inlemnit. Pai cum e posibil asa ceva? Cum e posibil sa zici, tu, ca popa, ca nu le faci slujba pentru ca nu credeau in Dumnezeu? Inainte de toate - toti erau botezati; si fie ca mergeau sau nu la biserica, in sufletele lor credeau in ceva si se rugau - sunt sigura si fara indoieli pot sa admit ca aveau respect pentru biserica. De unde stiu acesti oameni ca bietii copii il slaveau pe "cel rau"? Pai cum? 

(Mentionez ca au fost si popi normali ce au plans la aflarea despre aceasta tragedie, dar prea putini...)

In al doilea rand, anumite figuri ale societatii romanesti care din pacate ne reprezinta pe afara sau pe unde mai merg, si chiar la televizor atunci cand ies si fac circ. Cine? Becali, Ozana Barabancea si multe alte persoane.
Dar ca sa intelegeti, voi atasa cateva fraze scrise de catre Becali - "Erau lucrări demonice, se jucau cu focul şi făceau mişcări satanice. Să mă ierte trupa care se promova acolo, dar aţi văzut că atunci când dansau, ţineau degetele lui Satan? E semnul lui, încornorarea! Copiii, săracii, nu conştientizau, ci doar conducătorii./Eu nu vreau ca fetele mele să fie atrase în altă religie." 

Sunt curioasa, despre ce religie vorbeste acest domn; despre ce semne si despre ce lucrari demonice? Din punctul meu de vedere, aceasta declaratie nu are sens sau logica, nu ajuta la nimic si ocupa spatiu degeaba pe internet. Dar e logic, el nu poate sa inteleaga pentru ca fetele lui nu merg in astfel de "bombe", ele merg in cluburi de fite... dar nu toti avem tati milionari, cum nu toti avem tati care sa faca astfel de declaratii socante. Mentionez ca am avut respect pentru acest om, datorita cauzelor pentru care a tot donat, dar in acest moment nu pot sa ii adresez decat cuvinte de revolta.

Sa vorbim si despre Ozana, nu? Aceasta a spus - "Ce versuri promovau artiștii aceia? Ce promovau ei? o schizofrenie mentală...să vibreze nenorocirile și gândurile negative./Cui îi face bine să meargă noaptea în locuri obscure și să bea, să și-o tragă prin WC-uri și să vomite apoi în taxi?"

Am ascultat melodia 'The Day We Die' si am tradus versurile. Verdictul? Se vorbeste despre societate, despre nedreptate, despre felul in care doreau sa schimbe ceva acesti tineri. Si apropo, sunt ei singurii oameni care mergeau in cluburi? Majoritatea concertelor se fac in club, acum sa nu mai ascultam muzica? Erau tineri cu studii, cu familii acasa sau chiar olimpici. Mai trebuie sa zic de ce este gresit mesajul acestei doamne? Nu stiu exact cu ce se mandreste aceasta stimata doamna pentru ca nu ma uit la tv, dar chiar daca as fi vrut sa deschid televizorul, acum am niste motive in plus pentru care sa nu o fac. 

In concluzie, am ajuns sa ii criticam pe niste oameni care au pasit deja in alta viata. Este mizerabil, groaznic sa citesc astfel de declaratii murdare, iar cel mai grav este ca acele familii indurerate sunt supuse unui asemenea chin. Cum pot unii oameni sa vorbeasca atat de urat? De ce dam vina pe niste oameni diferiti, frumosi, tineri si cu viata inainte care au murit din cauza acestui sistem tampit? Aceasta tragedie se putea intampla oriunde, inclusiv intr-o biserica sau intr-o maternitate (exemplu: maternitatea din Giulesti). Vorbele nici nu mai au rost, dar mi-e scarba de acest sistem bolnav si sper din tot sufletul sa nu se mai repete o astfel de tragedie. 

Incetati cu declaratiile socante si donati sange sau bani, poate prin aceasta cale o sa va ierte Dumnezeu pentru cat de cruzi sunteti! 

(Cinste romanilor care au donat sange/bani/mancare sau care au oferit cazare familiilor indurerate. Respect voua! #CondoleanteCOLECTIV)

Dimineata gri

In aceasta dimineata am trait un sentiment necunoscut - o furie inexplicabila. Am stat putin cu ochii pe pereti si m-am gandit la tot - la mine, la voi, la aceasta lume. Mi-am dat seama ca sunt un om norocos, pentru ca m-am trezit si azi si pentru ca sunt acasa cu oamenii mei dragi. De asemenea mi-am dat seama ca nu mai conteaza absolut nimic din lucrurile de ordin material. Nu-mi mai pasa de ce am eu sau ce aveti voi, pentru ca suntem la fel.

Ma gandesc la cei decedati - artisti, parinti, copii si oameni buni. Au plecat fara sa fie intrebati daca vor asta, sau daca merita sa moara. S-au dus fara sa fie intrebati daca sunt buni, rai, destepti sau nu, cum nu au fost intrebati nici daca au bani sau daca sunt saraci. Destinul a venit peste ei fara sa-i pese de nenorocirea pe care a lasat-o in spate, de lacrimile ce au ramas pe fetele celor indurerati, sau de sangele ramas pe podeaua clubului.

Sunt parinti ce vin cu rochii de mireasa sau costume elegante pentru ai lor prunci si care rostesc vorbe de jale si de dor. Le este dor deja, au uitat cum arata si nu pot sa vorbeasca. Merg cu pasi marunti si se sprijina de ceilalti oameni - ii lasa picioarele si sufletul. Nu mai pot de durere si-si blesteama zilele, destinul si acea seara crunta. Se gandesc la ziua in care vor fi bine, dar apoi realizeaza ca nu va exista o asa zi. Cum sa treaca peste cand se invinuiesc pentru ca si-au trimis copii in capitala la studii, sau pentru ca i-au lasat in club intr-o seara cu ghinion? Se gandesc la ce puteau sa faca pentru a mai avea o clipa cu ai lor prunci. 

Dar nu e vina voastra, dragilor. Suntem o tara bolnava, paralizata de durere, dar care usor usor incearca sa se indrepte. Incepem sa fim uniti si sa acordam sprijin atunci cand putem. Si totusi, nu e vina voastra, nu va certati pe voi, ati facut tot posibilul pentru ei.

Un ultim lucru- donati sange si ajutati.

Va rog... 

Doliu in suflet

   Atunci cand am aflat vestea, am simtit un fel de gol ce mi s-a format usor in suflet. Spun asta, pentru ca desi nu am pierdut pe nimeni in acest "fenomen" tragic, simt o oarecare tristete pe care nu o pot controla. Iar problema este ca nu imi pot explica aceste stari, cum nu pot explica nici de ce anumiti oameni tin neaparat sa faca din aceasta tragedie un adevarat circ.
   Te intreb pe tine, cititorule... De ce trebuie sa dam vina pe niste suflete stinse? De ce trebuie sa aruncam cu noroi tot in oamenii care au suferit mai mult decat noi toti la un loc? Nu erau drogati, boschetari si nici satanisti. Nu s-au dus acolo pentru ca erau ciudati, si nici pentru ca-si doreau sa "cucereasca lumea" sau sa se transforme in vampiri si nu are legatura nici cu aceasta sarbatoare "pagana", denumita Halloween. Erau niste tineri ce au plecat la un concert, ce s-au deconectat de griji si si-au permis sa simta si altceva, ce si-au stins toate gandurile robotizate si s-au pierdut in favoarea muzicii. Erau niste suflete ce au vrut sa schimbe ceva, sa evadeze prin muzica, sa traiasca alaturi de prietenii lor... Erau niste copii, iar acum nu mai sunt... Acum sunt doar parinti indurerati si prieteni tristi. Acum sunt doar procurori si multe acte, liste cu trupurile gasite si spitale intregi pline de amaraciune.
   Acum nu mai este nimic bun, acum este doar liniste... Este o liniste sumbra, ce te chinuie, ce te pune sa te intrebi de ce nu erai tu acolo, sau de ce ei au murit si tu nu. Un moment crucial ce iti frange sufletul, fie ca esti sensibil sau nu... Poate singurul moment la care ai luat parte si de care ti-a pasat vreodata...
   Si va zic, n-am fost acolo, n-am vazut pe viu ce s-a intamplat si nici n-am simtit flacarile focului pe trupul meu. Dar am cautat informatii si am simtit tristetea alaturi de familii si i-am izgonit pe cei ce au scris vorbe urate despre acei oameni stinsi.
   Poate nu realizati, dar acum imi dau seama ca viata are un pret mult prea mare si ca nu o pretuim destul. Ieri seara am stat alaturi de familie si am multumit din suflet ca sunt cu mine; m-am gandit la cei ce sunt departe si am sperat sa fie bine...
   Azi am strans dovezile unui lucru fara raspuns. Oricat as incerca sa aflu ce s-a intamplat, pur si simplu nu pot. Ceva nu ma lasa sa pun cap la cap aceste lucruri. Iar sufletul ma pune in genunchi si incep sa ma rog pentru cei chinuiti. Va rog, va rog sa fiti bine si sa treceti peste.... Va rog sa nu uitati ca nu sunteti singuri, ca suntem aici toti, din toate orasele; va putem ajuta, suntem solidari si vrem sa fim folositori... 

Va rog...

Sincere condoleante!

TU...

   Dragă TU,

Ești bine? Știu că nicio scrisoare nu începe așa, dar mă gândesc că-ți place asta la mine - originalitatea. Dacă totuși nu-ți place asta, te rog, spune-mi. Nu promit c-o să mă schimb, pentru că sunt un nativ berbec și nu fac asta decât dacă am ceva de câștigat, dar promit c-o să încerc să fiu mai puțin visătoare pe lângă tine. 

Îmi amintesc și acum ziua aceea și mă apucă un râs haotic. De fapt, nici nu știu dacă râd sau dacă e doar nostalgia ce mă înconjoară și mă strânge de gât. 

Ești bine? Te întreb din nou, pentru că nu-mi răspunzi. Știu, n-ai niciun motiv, nu trebuie s-o faci, dar dacă ți-e milă de a mea suferință, spune-mi. Te ascult, nu te judec. Le spun oamenilor că nu este vina ta sau că tu nu ești așa. Mereu zic aceste lucruri, ca și cum aș zice o rugăciune știută doar de mine. Mă înțelegi sau te-am zăpăcit? Sper că nu.

În această dimineață m-am gândit la tine, dar n-am înțeles nimic din gândurile mele. Parcă mă gândeam la o culoare pe care n-o știam, parcă mă gândeam la un cântec pe care nu-l ascultasem... dar știu că mă gândeam. Îți creionam figura pe acele scări și mă întrebam dacă ești bine, dar apoi o mașină m-a claxonat și am realizat că nu eram pe zebră. Am alergat pentru că eram terifiată - m-ai făcut să mă pierd și aproape mi-am pierdut suflarea. De ce? M-ai văzut mai vulnerabilă, știu asta. Mă bâlbâiam și era groaznic, îmi pare rău. Te simțeai prost atunci când nu-ți răspundeam cum trebuie la întrebări? Erau întrebări decente, normale, dar gândurile mele aberau prea mult și nu le puteam pune pauză. Creierul meu avea un trup și-un suflet și nu voia să m-asculte. Îmi pare rău, nu știu ce să-ți zic...

De ce scriu asta? Pentru că am nevoie de liniște. Mă simt precum o muză ce a rămas fără artist, ca și cum n-am un rost, ci doar speranță oarbă. Sunt oarbă, e multă lumină și nu-i înțeleg pe cei din jur. Ei supraviețuiesc și nu doresc să respire viața, s-o ia în brațe și s-o sărute apăsat pe buze. De ce? Nu-i prea târziu.  

Cu dragoste, 

                 EU. 

Aeromania2015 sau adrenalină moca

A trecut și 4 iulie și mi-a lăsat un gust dulce de adrenalină. De fapt, nici nu știu ce să simt, pentru că am urechile încă pline de motorașe de avioane, iar ochii îmi fug în toate părțile, căutând norii. A fost splendid și aș vrea să le mulțumesc organizatorilor, persoanelor curajoase din cabinele monștrilor zburători, cât și publicului. 

Cum am petrecut eu? Păi m-am trezit frumos de dimineață și mi-am pus aparatul de gât. Deși era greu, am ales să stau cu el de gât cam toată ziua. Am admirat oamenii, avioanele, câinii și toate cele și am făcut în jur de 500 de poze, ceea ce este puțin, având în vedere că pot mai mult de atât. Dar per total, am fost surprinsă într-un mod atât de frumos, chiar dacă la început eram nesigură, dat fiind faptul că suntem români și din pură zăpăceală, nu prea ne pricepem la organizat. Ei bine, lăsând micile defecte undeva în spate, pot spune că aici organizarea a fost una de nota 20, chiar dacă băncuțele au fost insuficiente, iar unii au fost nevoiți să stea pe iarbă. Dar dacă te gândești mai bine, nici nu contează asta când ai lângă tine pe cine trebuie, la locul potrivit și în momentul potrivit.

Îi admir pe cei ce au depus atât efort pentru a ne aduce un zâmbet pe față. Iar eu mă închin lor, pentru că vorbele n-au nicio valoare în balanță cu adevăratele imagini surprinse pe cer. Amin!

Dar cine sunt eu?

Îți mai amintești de mine? Eu te-am uitat și nici privirea nu ți-o mai cunosc. Știu doar că aveai ochii de culoarea bronzului încins și că seara străluceau de atâta agitație. Erai tare agitat și de asemenea, te fereai de oameni. Îți era frică de ei și îi priveai ca pe niște străini fără suflet. Iar eu te priveam în veșnica mea tăcere și singura alinare era prin priviri, sau poate prin șoapte. Nu știam exact ce-mi spuneai, sau dacă vorbeai cu mine, căci aveam mereu senzația că-mi ascunzi ceva, sau că mă cunoști dintr-o viață anterioară. Mă gândeam că poate m-ai văzut atunci când traversam pe roșu prin centrul nervos al sufletului tău, dar ceva mă face să cred ca erai absent la această șcenă, poate cu vreo doamnă străină, fără simțământ și poate fără rușine...

Îți mai amintești de mine? Stăteam într-un colț și scriam balade în timp ce tu spuneai povești nemuritoare, ireale și fără fundament, care-mi demoralizau inima și mă trimiteau într-un alt Univers, poate unul mai bun, sau poate chiar mai rău. 

Îți mai amintești de mine? Desigur că nu, căci eram doar un alt om dintr-un miliard de ființe pierdute în abis... 

Dragă scoică,

Mâinile cutreierau particule fine de nisip. Era fierbinte - atmosfera, apa, nisipul, sufletul meu. Prin vene îmi treceau șiroaie de sânge, iar el se întrerupea prin freamătul nesfârșit al celulelor. Era frumos - totul! Clocotea apa și ieșeau bulbuci la suprafață împreună cu niște pești mici și firavi, plini de culori aprinse și totuși triste. Părul mi se ascundea printre firele jucăușe de nisip, iar soarele îmi stropea pielea cu nuanțe aurii, scumpe! Simțeam cum îmi frige fiecare fir de piele și cum se descompun moleculele în mine - cum fug de căldură și cum mă roagă să plec de acolo, să scap din Infern și poate să nu mă mai întorc niciodată într-un loc atât de crud... Și totuși îmi plăcea acest chin veșnic. Timp de 3 luni puteam să fiu cine vreau și să simt viața la o altă intensitate. Când ajungeam acasă, îmi separam gândurile în duș și apoi fugeam pe unde îmi cutreiera. Soarele dispăruse de câteva zeci de minute, iar orașul se adâncea într-o pătură neagră, de frică, spaimă, iluzii și nopți pierdute. Oamenii începeau să răsune peste tot, să țipe, să danseze, să invoce ploaia sau poate vreo rudă de mult moartă... Aveau un joc așa ciudat, furat din filmele de groază - în care grotescul este la el acasă!

Dar nu mă lăsam la mâna mea, continuam să iau parte la acest circuit. Pielea sărată se împrietenise în sfârșit cu marea, iar scoicile nu mă mai puteau răni - deloc! Ochii îmi erau bulbucați și verzui, sau poate maro, de la atâtea alge și vietăți malefice. Mi se reflecta sufletul lor în ochi, nu puteam să scap, mi-era frică, mă feream să nu mă scufund prea tare, să nu mă tragă un curent, să nu fiu nevoită să țip după ajutor... 

Aveam și o căsuță de nisip, una mare și frumoasă! Dar am pierdut-o azi, a venit un val și a luat-o cu tot cu gândurile mele mărețe și mi-a zis să nu aștept până mâine, ci să-mi fac o altă căsuță azi, asta dacă nu vreau să pierd această șansă... să plec într-un loc unde niciodată nu se întâmplă nimic și să rămân fără mine, fără voi, fără a mea scoică și căsuță de nisip...

Neliniște...

O veșnicie am așteptat, parcă mi-a îmbătrânit și sufletul... Am început să cânt balade de iubire și să mă adorm cu un gând profund de liniște. Am lăsat baltă așteptarea, pentru că în acest ceas sper să se schimbe ceva. Poate să se schimbe lumea, clima, străzile, sau al meu suflet. Nu știu sigur ce caut, dar vreau ceva nou! M-am sufocat cu acest miros împuțit de monotonie... m-am sufocat cu această plictiseală mondenă.
Tu înțelegi ce spun? Haide, vino cu mine!!! Putem face un castel de nisip și apoi să-l dărâmăm, sau putem să ne jucăm de-a ”baba oarba”, sau poate că putem să plângem la gândul zilelor sfârșite... sau putem să fim noi, fără inhibiții și să râdem, să râdem atât de tare încât toată planeta să se amuze pe seama râsului nostru colorat.

Sau... poate nu putem... poate visez, poate delirez de la această melancolie veșnică, poate că mi-am inundat sufletul aiurea cu speranțe, poate că nici nu mă vrei... Așa să fie?

Am înțeles că viața e nedreaptă cu unii și nu vreau să fiu un om nedreptățit, vreau să fiu acel om apreciat, care poate primi iubire fără ca măcar să dea... vreau să fiu acel om care merită să fie strâns în brațe atunci când ajunge acasă obosit și torturat de gânduri... Pot? Te mai întreb o singură dată... pot? 

Și totuși rămâi încăpățânat, tu, al meu gând și mă lași baltă. E deja mâine, iar eu n-am mai primit o îmbrățișare de trei ani lumină, de vorbe frumoase nici nu mai zic, pentru că au fugit odată cu efemeritatea vieții și m-au lăsat aici pustie. Nimeni nu-mi răspunde, iar tastele calculatorului mă detestă, mai ales când la trei dimineața încep să le apăs greoi și să-mi scriu veșnica dramă. Dar asta nu-i nimic, mai ales dacă te gândești că sunt oameni care urlă în gura mare la ore nedrepte ale serii și care plâng sub geamurile blocului pentru că vor și ei o faptă bună, o viață minunată, un suflet mai bun...

Toți vrem ceva, nu-i așa? Dar suntem rușinoși și timorați și nu vrem să recunoaștem că undeva în sufletul nostru avem anumite lipsuri... și nu vrem să recunoaștem că celulele noastre se împerechează și ne dau o stare de turbare pentru că vrem și noi o amărâtă de îmbrățișare și poate un zâmbet ciudat... 

După 20 de ani...

Au trecut 20 de ani peste ai mei părinţi. S-au căsătorit acum mult timp, iar căsnicia lor este mai bătrână decât mine. Azi este ziua lor... şi parcă-mi vine să plâng atunci când îi văd... atât de îndrăgostiţi şi veşnici tineri. Poate că dragostea îi cuprinde pe unii şi nu-i mai lasă să plece şi poate că acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu ei... au fost prinşi în miraj şi au rămas ţintiţi într-un sărut.

Îi văd cum se privesc, cum îşi fură săruturi şi cât de blânzi sunt. Prin bune şi prin rele au trecut împreună şi mi-au oferit un exemplu de viaţă. Mi-au oferit gândul de a avea un soţ la fel de bun ca şi tatăl meu şi de a fi o soţie la fel de curajoasă, precum mama mea. Dar totuşi, niciodată nu voi putea iubi aşa cum au făcut-o ei, pentru că ei au o dragoste care înconjoară tot pământul şi care ucide răutatea. Ei au o dragoste de poveste, care nu poate fi ruptă de vreun Zmeu rău care are dorinţe crude. Dragostea lor rămâne îngemănată în sufletele noastre, pentru că pluteşte precum ceaţa ce apare după ploaie şi nu se termină niciodată.

Îmi vine să plâng, pentru că oamenii nu înţeleg ce este aia fericire. Iar dacă aş întreba-o pe mama mea, probabil că s-ar uita la tata şi ar zâmbi discret... iar dacă l-aş întreba pe tata, probabil şi-ar îndrepta degetul spre mama şi ar zice că ea reprezintă Fericirea, sau că Dumnezeu a făcut fericirea după fineţea şi fragilitatea ei. 

Nu poţi să treci pe lângă ei şi să nu-i admiri, iar dacă faci asta înseamnă că eşti pur şi simplu inuman, sau că ţi-ai pierdut sufletul într-o luptă mult prea grea. Şi ştii de ce zic asta? Pentru că îţi trebuie doar o privire pentru a-ţi da seama că Dumnezeu câteodată face minuni şi că indiferent de greutăţi oamenii pot rămâne împreună... Şi îţi poţi da seama că doi oameni pot fi fericiţi doar ţinându-se de mână, în pustietate şi pe stomacul gol, iar ai mei părinţi sunt exemplul perfect de fericire!

Şi poate ţi se pare un clişeu, pentru că eşti de cealaltă parte a ecranului şi nu poţi să priveşti în al nostru cămin, dar există o anume atmosferă care îţi aduce pace. Acea atmosferă nu poate fi înlocuită cu lucruri materiale. Surâsul mamei atunci când îi complimentăm mâncarea nu poate fi înlocuit cu lucruri materiale, cum nici privirea tatălui meu atunci când este fericit nu poate fi înlocuită cu lucruri scumpe. 

Acestea sunt lucrurile pe care oamenii şi le doresc foarte mult, dar care pentru unii sunt de negăsit... acestea sunt lucrurile care nu pot fi înlocuite cu altceva, dar doar iubire. Cum poţi să înlocuieşti o dragoste neîncetată cu un ceas scump, sau cu un teanc de bani? Nu poţi!

- Dedic această postare părinţilor mei, pentru că merită să se iubească până în ultima secundă a timpului!-

18 ani!

Cum mă simt la 18 ani? Ciudat, poate ca la 17, sau poate ca în prima zi a vieţii mele! Ştiu că în mod normal scriu lucruri filosofice, cumva pierdute de această realitate şi împletite în ale mele gânduri, dar aseară am avut parte de un moment măreţ al vieţii mele: am făcut 18 ani! Teoretic, azi am împlinit minunata vârstă şi tot azi, în urmă cu doar 18 ani, mama mea trecea prin cele mai dureroase şi dulci momente (sper) ale vieţii ei. Chiar ieri mi-a confesat că simte un moment de ezitare, de emoţie şi că retrăieşte acele momente dureroase. E adevărat că fiecare mamă a trecut prin asta, dar tind să cred că a mea a avut parte de o experienţă mai specială. Sper că am venit în viaţa ei ca o rază de soare, nu ca un fulger şi sper că până în acest moment nu i-am sfidat prea mult răbdarea sau sufletul. Desigur, acelaşi lucru îl pot spune şi despre tatăl meu care mi-a confesat un lucru foarte drăguţ, şi anume faptul că, atunci când m-am născut eram cât o sticlă de "bere" şi nu îndrăznea să mă ţină în palme. Eram mică, firavă şi doream afecţiune, deşi nici acum lucrurile nu s-au schimbat prea tare. Deşi am 18 ani, sunt încă un ghemotoc şi aşa cum mă alintă ai mei, sunt un fel de mâţă alintată (poate că unele lucruri nu se schimbă!!!- atunci eram "gâză mică"). Le mulţumesc şi alor mei unchi, Nana şi Sorin şi îi iubesc din suflet pentru că sunt ca o a doua familie pentru mine şi ştiu că la nevoie pot apela şi mă pot încuraja în orice moment de cumpănă, sau fericire! De asemenea le mulţumesc şi rudelor din alte ţări şi mări care mi-au adus un zâmbet, fie el pe Skype sau Messgenger!

Un alt gând pe care doresc să-l întipăresc aici, dar şi în minte este faptul că am nişte prieteni dulci şi le mulţumesc atât aici, cât şi în realitate pentru toate surprizele. Mi-aş dori să-i pot răsplăti pe oamenii din viaţa mea şi să le ofer aceleaşi clipe frumoase de care am avut eu parte.

Sunt fericită şi am realizat că viaţa e precum o comoară şi trece atât de repede încât n-ai timp s-o admiri. Nu ştiu cum s-a întâmplat asta, sau cum am ajuns până aici. E ca şi cum într-o zi m-am trezit şi în loc de păpuşi, dulciuri şi scutece am început să mă înfrunt cu adevărata existenţă. 

E adevărat că au fost şi momente dificile, dar şi momente dragi, iar toate m-au format pe mine ca om. Am avut prieteni şi am prieteni. Unii au plecat, alţii au venit, iar lucrurile au luat cumva o întorsătură neaşteptată, care este chiar plăcută! M-am format ca om şi urmează să-mi iau gândurile şi existenţa şi să fac ceva măreţ, să încep să-mi trăiesc cei mai frumoşi ani ai vieţii! Parcă mă simt mai împlinită, parcă mai nostalgică, deşi sufletul mi-e cât un pumn şi e tot chircit şi speriat! 

Nu ştiu ce urmează să se întâmple, dar ştiu că indiferent ce se va întâmpla, e cineva acolo sus care mă iubeşte şi care mă apără. Iar pe această cale doresc să le mulţumesc şi bunicilor mei pentru că au avut răbdare şi pentru că m-au iubit. Mă întristează faptul că aţi părăsit această lume, dar sper că acolo vă este bine şi că n-aţi uitat de mine, cum nici eu n-am uitat de voi. Mă bucur însă că le am pe bunicile mele dragi care sunt încă aici cu mine!  Vă port în suflet mereu şi doresc să fiţi mereu aici!

Închei această postare şi o închin în numele tuturor şi nici nu ştiu dacă mai au loc alte cuvinte aici, pentru că deja lacrimile încep să mă inunde şi n-aş vrea să vă transmit şi vouă emoţiile astea! E cea mai frumoasă zi şi aşa cum spune şi Chirilă: "am doar 18 ani, sunt nebun, iubesc şi nu am bani!". Dar vă las pe voi să trageţi concluziile şi vă mulţumesc încă o dată prieteni dragi şi familie dragă!

O infinitate tăcută

Şi parcă nici nu mai are rost să mă interesez, deoarece informaţiile nu doresc să apară. Mi-am irosit un an încercând să-mi descopăr dorinţele, ba chiar, am făcut şi eforturi pentru asta. Şi uite, eu sunt genul ăla de om care nu face eforturi. Eu vreau ca lucrurile să vină la mine, dar poate că de data asta n-am vrut să las totul baltă. Am făcut un pas şi am aşteptat un alt pas, dar nu a apărut. A încetat să apară acel semn divin şi m-am spulberat şi eu. Poate că ăsta a fost sensul existenţei şi poate că cineva a dorit să-mi ofere o lecţie. Ce este trist este faptul că nu am descoperit nimic şi m-am întors la acel gol banal de neştiinţă, irosindu-mi în acelaşi timp fiecare particulă de interes şi scop.

Nu ştiu cum eşti tu, dar eu urăsc să mă las bătută. Şi chiar şi acum, în ultimul ceas, îmi pun bandaje noi şi mă ridic din luptă. Eu nu pot să mă las spulberată doar de un gând rău sau de o altă perspectivă. Dacă tu vrei să te găseşti blocat într-un paradox, atunci eşti liber să o faci. Dar te rog, nu mă integra şi pe mine în goliciunea scopurilor tale, pentru că am aşteptat prea mult o scânteie şi am obosit. Sunt sleită de puteri şi mă simt absolut insultată de dezinteresul tău pentru al meu suflet. Poţi să-ţi păstrezi fiecare clipă şi să nu-mi dai nimic, poţi doar să pleci şi să rămâi o altă umbră. Nici nu mai contează, pentru că m-am obişnuit cu asta şi a devenit un fel de reper al existenţei mele. Există mai multe umbre şi este cumva banal să vorbesc despre ele. Le-am uitat chipurile şi s-au şters din existenţa mea. Nu le mai ştiu numele şi nici ticurile de vorbire şi m-am săturat să le caut - ce rost are?
Dar tu oricum nu vei putea înţelege niciodată cum este să aştepţi la ceva ce nu cunoşti, să aştepţi fără să ai habar de a ta aşteptare. E ca şi cum aştepţi un tren fără destinaţie. Poţi să aştepţi la infinit, pentru că el se poate să n-apară şi tu să rămâi în ploaie, înfrigurat şi trist, cu ale tale haine ude şi cu a ta inimă grea, pentru că tocmai ţi-ai irosit timpul şi ai pierdut orice altă cale de întoarcere spre al tău drum. Exact prin asta am trecut şi trec - ceva fără destinaţie sau rută. Pare atât de abstract şi ciudat, dar nu-i nimic în comparaţie cu realitatea asta crudă. Nu ştiu sincer dacă mă înţelegi, dar dacă ne vom întâlni vreodată într-o librărie, te rog să nu alegi cărţile la care mă uit eu ţintă, pentru că n-aş vrea să ai habar de ce gândesc, sau să te dai drept eul meu interior - care poate nici nu există; sau dacă mă vezi la cinema, te rog să-ţi anulezi rezervarea şi să alegi un alt film, pentru că nu ai voie să-mi vezi reacţiile. Ce rost mai are acum? Poate nici nu mai am reacţii şi poate că ale mele cărţi sunt doar percepţii diferite ale sufletului meu. Şi cred totuşi că cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să-mi dai un semn, sau să te afunzi în tăcere, să te scalzi în eternitate şi să cuprinzi liniştea cu ale tale braţe, pentru că este mult prea multă gălăgie făcută de această infinitate tăcută.

Undeva sus?!

  M-a copleşit un sentiment pe care îl detest. Este o combinaţie letală de furie şi tristeţe. Îmi doresc să mă răzbun, îmi doresc să-mi răzbun sentimentele. De ce să simt asta? În viaţă nu este bine să simţi ceva...
Poate nici nu are sens, dar sentimentele oamenilor sunt cele care distrug lumea. Facem greşeli, sau facem lucruri bune şi apoi simţim. Simţim durere, fericire, lacrimi, zâmbete!
  Nu există fiinţe fără sentimente, sau poate că există câţiva oameni care simt mai puţin, poate deloc. Ei sunt cu adevărat speciali. Ajung să-şi controleze atât de bine viaţa şi sufletul, încât aduc pace prin tăcerea lor. Nu le pasă de evenimentele din jurul lor, pentru că nu pot fi atinşi şi nu pot suferi.
  Şi ce este mai frumos, decât să te poţi apăra de ploaia de simţiri? Să nu depinzi de ceea ce îţi ordonă inima să faci, să te uneşti cu Soarele şi cu Pământul şi să te duci pe un alt tărâm, unde oamenii fără sentimente sunt cei mai frumoşi, pentru că ei nu plâng şi pentru că sunt siguri pe ei şi pe lumea din jurul lor.

  Există oare un manual de pe care pot învăţa? Poate într-o zi voi atinge stelele şi mă voi căţăra atât de sus, încât inima va tăcea de frică şi îmi va ura doar un simplu succes. Poate voi sta atât de sus, încât nu voi mai avea de simţit nimic altceva, în afară de simpla adiere a vântului şi de intensitatea la care mă aflu. Poate că voi zâmbi atât de frumos, încât lumea va crede că o cometă ocoleşte Pământul, sau poate că voi muri de frică şi voi apărea din nou aici, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, cu o batistă imaculată, plină de lacrimi, în buzunar. 

 

Sufletul...

Cumva încerc să mă regăsesc aici. Aici, nu ştiu unde. Încerc să-mi dau seama ce este "aici" şi de ce mă raportez mereu la asta.

”Aici” este escapada mea. Este cumva locul în care nimeni nu mă poate căuta. Ei mereu mă găsesc ”acolo”, dar niciodată ”aici”. De ce naiba nu vă gândiţi să veniţi la locul potrivit, la momentul potrivit?

Mereu mă gândesc la tot, iar voi nu vă gândiţi niciodată la nimic. Mă ascund, iar nisipul îmi acoperă fiecare bucată de suflet. Marea mi-a luat gândurile şi le-a zburat departe, mi-a spus că niciodată nu voi reuşi să mă desprind de realitate decât dacă mă pierd, pe veci.

Mă căutaţi, dar nu mă găsiţi. Vă strig şi simt cum vasele de sânge îmi explodează, se înfiripă şi îmi aduc culoare pe buze. E roşu aprins pe buzele-mi pale. Ochii cântă balade pentru cei surzi, vă cercetează. Dar voi sunteţi prea pierduţi, buimaci, treziţi din somnul vostru prost. Poate că nu mă veţi cunoaşte prea curând, pentru că sunteţi prea surzi pentru ale mele cuvinte. Nici nu ştiu ce zic, sau în ce limbă îmi corespund aceste balade rostite. E ca şi cum m-a furat visul şi m-a dus undeva, într-o împărăţie pustie, unde nimeni nu a călcat niciodată. Aşa că nu mă veţi găsi, pentru că voi nu credeţi în basme, iar adevărul se arată numai celor ce cred. Pentru că cei ce sunt orbi, dar totuşi văd, sau surzi, dar tot aud, sunt cei mai puternici oameni.

Acum mă împleticesc sub pătura de nisip şi dorm, pentru că m-am săturat de acest circ. E ca şi cum îmi fac de râs sufletul de fiecare dată când îmi las la vedere sentimentele. De ce să o fac dacă toţi cei din jurul meu sunt prea surzi ca să-mi audă strigătul? Este un simplu strigăt de pace, în niciun caz de ajutor. Mă străduiesc atât de tare să-mi descopăr sulfetul, încât acest proces vă derutează... 

Visez?!

Stăm pe nisip şi privim veseli marea. Eu într-un colţ, tu în altul. Fiecare cu gânduri precise şi speranţe pierdute. Ma uit în ochii tăi dar nu schiţezi niciun zâmbet. Ochii îţi sunt goi şi eşti blocat. Te întreb ceva, dar începi să-mi pictezi chipul în suflet.

Mă trezesc şi totul pare mai normal acum. Sunt acasă şi miroase a cafea. Casa e pustie iar tu eşti ascuns. Te caut, te strig şi fugi.

Mă întreb dacă e vis sau realitate dar cumva mirosul de cafea nu doreşte să fac asta acum. Deşi nu beau cafea, azi fac o excepţie. Este cea mai bună cafea de până acum! Este amară ca gândurile mele şi mă pişcă la limbă, doreşte să mă trezească... 

E prima dimineaţă în care nu reuşesc să mă trezesc din vis. Cotrobăi prin casă şi găsesc doar urme ale imaginaţiei mele. Te-am rugat să nu-ţi mai laşi sufletul la mine la uşă, dar de fiecare dată ai uitat să îl iei cu tine. L-am pus frumos într-o cutie, doresc să ţi-l dau într-o zi... 

Nu ştiu sigur ce caut, dar probabil că nici nu voi afla. Mâinile îmi sunt reci, iar inima-mi bate încet, încet... E ca şi cum se antrenează cu stropi mici de sânge, iar venele nici nu se mai văd. A dispărut orice urmă de cerneală din ele, sunt pale. Încep să tremur, poate de frig, poate de dor. Mi-e dor de realitate şi cumva nu-mi dau seama unde sunt. Nu-mi dau seama ce trăiesc şi ce văd. Oare sunt stafiile trecutului sau cele ale viitorului? Nu ştiu pe cine să întreb. E ca un labirint mort, plin cu cadavre ce au visat până la Infinit. Eu sunt puternică, eu nu mă dau bătută! Toate filmele, clişeele, visele sunt iluzii ce ne hrănesc imaginaţia secată de putere. Imaginaţia mea a luat-o azi la goană, sau poate realitate s-a spulberat prea devreme...

Îmi potrivesc viaţa după mine...

Sunt dependentă de horoscop. Îl citesc ca şi cum m-ar putea linişti. Cred că mi-e frică de ceva. Poate mi-e frică de dragoste, sau de mister. Poate mi-e frică de maşina ce trece cu viteză la şapte dimineaţa atunci când ochii mei dorm, iar sufletul mi-e trezit de un claxon. Sau poate nu mi-e frică, dar îmi place să-mi prevăd viaţa.

Simt că-mi văd firul vieţii prin faţa ochilor, iar clepsidra timpului se întoarce împotriva mea. Azi te naşti, mâine te îndrăgosteşti, poimâine rămâi pustiu şi apoi mori. 

Ochii aruncă săgeţi, ca şi cum ar vrea să întrebe ceva, dar au uitat să cugete. În schimb, le place să arunce cu şiruri de apă. E ca şi cum ar plânge, doar că într-un mod mai nefiresc. Buzele mi se compun într-un zâmbet, iar pomeţii se ridică undeva până la cer. Nu ştiu dacă este un zâmbet, dar sigur nu râd! E cumva o exaltare a sufletului meu, iar câteodată se termină atât de brusc, încât nu-mi amintesc acel zâmbet niciodată. 

Ţi s-a întâmplat vreodată să-ţi uiţi zâmbetul? Să te uiţi în oglindă şi să vezi alte buze, alţi ochi, alt om? Să nu te recunoşti şi să încerci să te convingi că eşti tu, dar că te-ai schimbat? Şi apoi să realizezi că a trecut timpul şi că lucrurile bune au venit şi la tine, că viaţa ţi-e frumoasă, că eşti înconjurat de oameni coloraţi, care cântă şi dansează şi apoi să îţi pui mână pe inimă, pentru că bate atât de tare şi totuşi atât de încet...

Sunt dependentă de horoscop! E ca şi cum îl citesc ca să-mi văd trecutul. Viitorul nu are logică momentan, dar atunci când văd: "Cei din zodia X au întâlnit ieri o persoană... şi au rămas fără suflet.", parcă ceva mă face să râd, pentru că este un roman nesfârşit de poveşti. De fapt, te întâlneşti pe tine în fiecare dimineaţă şi încerci să vezi ce este atât de special în al tău suflet. Parcă eşti un rege al propriului tău castel, dar nimeni nu se ridică la aşteptarea ta. Parcă eşti un fel de erou care nu-şi găseşte pacea până nu se duce şi îi cumpără o ciocolată copilului sărman de pe stradă. Parcă eşti o pasăre ce exersează în fiecare dimineaţă acelaşi cântec, pentru că niciodată nu este perfect. Te zbaţi pentru că aşa trebuie şi pentru că altfel vei muri de monotonie, iar ăsta ar fi chiar un mod monoton de deces. De ce să se termine aşa când poţi să faci ceva memorabil? Sau de ce să nu-ţi termini cafeaua aia mai repede şi să încerci să trăieşti un pic mai mult azi? Niciodată nu ştii ce te aşteaptă dincolo de uşă... Şi fir-ar, iar am am uitat să-mi citesc horoscopul!

O simţire mai puţin simţită

Sunt pregătită să simt ceva, dar nu se întâmplă nimic. Cineva mi-a furat sufletul şi nici măcar nu-mi spune unde este. Mă plimb pe stradă, iar oamenii îmi privesc inima şi râd. Nu am niciun sentiment, nu am simţire, nu am nimic. Sunt precum o piatră care a îngheţat de la atâta frig.

Frigul mi-a încolţit sufletul şi acum zace, este pe moarte. Am încercat să-l trezesc, dar mi-a zis că nu mai poate fi salvat. Mă goneşte mereu, pentru că nu sunt capabilă de sentimente prea puternice.

Sunt pregătită să simt, dar totuşi nu se întâmplă. E ca şi cum am fost răpită şi dusă într-un Univers Paralel. Încerc să găsesc o cheie, un indiciu, un alt suflet... dar e ca şi cum eu sunt singurul om rămas aici.

Mi-a paralizat inima, s-a oprit. Ochii mi-au rămas bulbucaţi, iar lumea se miră de ale mele cuvinte. Ce mă fac? Cine mi-a furat sufletul?

Am rămas atât de pustie încât sângele mi-e rece. Nu ştiu ce înseamnă căldura, pentru că îmi este frig. Mi-e frig, mi-au îngheţat oasele şi totul! Simt că mă cuprinde un sentiment de goliciune, pe care nu-l pot rezolva.

În fiecare zi încerc să-mi trezesc un sentiment, dar lumina mă goneşte. Rămân mereu pe întuneric şi mă întreb dacă mă va salva vreodată cineva. Acest tărâm pe care mă aflu îmi spune că nu are nevoie de oameni întrebători. Cine ar avea nevoie de un om suspicios?

Nu pot să trăiesc pe întuneric, pentru că am un alt scop. Trebuie să-mi descopăr inima şi dacă trebuie o voi face bucăţi. Voi elibera fiecare parte necunoscută din mine, pentru că trebuie să ştiu ce se întâmplă în interior. Trebuie să aflu bârfele dintre celule şi cum se împerechează moleculele. Trebuie să fiu capabilă de ceea ce sunt şi trebuie să accept fiecare schimbare.

Nu ştiu dacă voi accepta mereu cursul vieţii, sau dacă voi fi mulţumită cu sentimentele mele, dar ştiu că voi încerca mereu să le modelez după bunul meu plac. Eu îmi fac viaţa, eu îmi construiesc sufletul, eu îmi modelez fiecare mişcare şi vorbă. Sunt în control şi trebuie să găsesc o cale care să-mi placă mie. Trebuie să fac lucrurile după simţirea mea... pentru că nici măcar sufletul nu mă poate opri!

Dorinţe şi realizări

Mi-am închis contul de Facebook prin martie. Probabil pare ciudat, dar am dorit un nou început, iar aceasta a fost şansa mea. Mi-am închis contul în speranţa unei vieţi mai puţin robotizată şi exact asta am primit.

M-am detaşat de Chat, Likes şi Share şi am trăit prin vorbe reale, păreri reale şi gânduri reale. Mi-am aruncat masca şi am început să trăiesc.

Ideea Facebook-ului a fost mereu aceea de izolare - te izolezi ca să socializezi. Şi m-am întrebat "De ce să nu ieşim la suprafaţă? De ce să nu zâmbim pe bune? De ce să nu ne trimitem pupici adevăraţi?".

Am dorit un început nou, o viaţă nouă, mai pe scurt mi-am îndeplinit lista de dorinţe pe 2014. Şi a fost un an bun, un an în care începuturile s-au terminat şi au început iar. Un an în care am întâlnit oameni, am zâmbit, am plâns, am trăit şi mi-am apreciat sufletul mai mult. Am trăit doar pentru mine, prin mine şi prin ceilalţi. 

Ştiind că mai e puţin şi păşim în 2015, simt o oarecare melancolie, deoarece nu ştiu ce aş putea să-mi doresc cu adevărat. Nu am încă o listă de realizări şi dorinţe pentru acest an. Ştiu doar că va fi un an complex şi presimt că adevăratul joc abia acum va începe. Viaţa începe acum pentru că îi dau voie să înceapă! 

Dar tu ce gânduri ai pentru cumpăna dintre ani?